PNL, Tăriceanu şi şarpele care s-a muşcat de limbă

Tudor Chiuariu, la Antena 3 (citat aproximativ): “Noi vrem să fim principalul partid la guvernare. Nu acceptăm altceva. Ăsta e motivul pentru care am refuzat oferta PD-L la negocierile de după alegeri.“

Valeriu Stoica (în Cotidianul): “Ceea ce nu ştiu mulţi dintre membrii PNL este că PDL a oferit în cadrul negocierilor poziţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor şi paritatea în guvern.”

Cu alte cuvinte, aşa cum spune Valeriu Stoica şi confirmă, fără să vrea, Tudor Chiuariu, la negocierile de după alegeri PD-L i-a făcut o ofertă serioasă PNL-ului, pe care acesta a refuzat-o.  Cu toate astea, principalul vinovat pentru eşecul negocierilor, pe prima pagină a ziarelor şi la ştirile din prime-time, a fost PD-L-ul, acuzat că a trădat dreapta şi s-a aliat cu PSD-ul, tratând arogant şi superficial negocierile cu PNL. Iată că într-o singură zi un democrat-liberal (Valeriu Stoica) şi un penelist (Tudor Chiuariu) spun acelaşi lucru: PD-L a făcut o ofertă serioasă PNL-ului iar acesta a refuzat-o. De ce? Fiindcă pretenţia lui Tăriceanu de a fi prim ministru în continuare era nenegociabilă.

Scenariul zilei (sunt lucruri pe care le-am mai sugerat şi în timpul negocierilor de după alegeri)

Încăpăţânarea lui Tăriceanu de a fi prim-ministru în continuare poate explica şi refuzul PNL de a anunţa împreună cu PSD o coaliţie în seara de 30 noiembrie. Scorul  extrem de slab obţinut la Congres de Tăriceanu, coroborat cu declaraţiile lui Stoica şi Chiuariu arată că poziţia acestuia la negocierile pentru guvern a fost mult mai rigidă decât actorii implicaţi şi media au lăsat să se întrevadă (cu câteva excepţii, însă jurnaliştii care au vorbit de rigiditatea PNL-ului au fost acuzaţi că sunt “lingăii” sau “intelectualii lui Băsescu”).

Şi totuşi, ce l-a făcut pe Tăriceanu să fie atât de rigid şi de sigur pe el? De ce a refuzat să anunţe coaliţia cu PSD în seara de 30 noiembrie? Trei lucruri, zic eu:

1. Opoziţia anumitor pesedişti la pretenţia lui Tăriceanu de a fi prim-ministru într-un guvern PSD-PNL
2. Cotroceniul a sugerat că ar putea exista disponibilitatea din partea PD-L şi a lui Băsescu de a accepta un guvern condus de Tăriceanu
3. Scorul arătat de exit-poll-uri.

Cu alte cuvinte, Tăriceanu şi peneliştii au fost convinşi că între PD-L şi PSD nu există cale de înţelegere şi că PNL este cheia negocierilor şi partidul care va decide guvernarea. Având în vedere anunţul exit-poll-urilor din seara de 30 noiembrie, cu un PSD câştigător, pe cai mari şi cu un PD-L învins şi posibil disperat, peneliştii au decis că nu are rost să anunţe o coaliţie cu PSD, marele câştigător al alegerilor şi deci un partid care ar fi negociat de pe poziţii de forţă, puţin dispus să cedeze postul de prim ministru, şi că ar avea şanse mai mari să obţină postul în negocierile cu PD-L, partidul învins, mai dispus la compromisuri (vezi şi declaraţia lui Boc: ” A câştigat dreapta”, declaraţie care l-a făcut pe Tăriceanu să se vadă deja prim-ministru). Repet, la asta s-au adăugat probabil semnale pozitive din partea PD-L şi negative din partea PNL, venite în perioada premergătoare alegerilor. Şi nu în ultimul rând, perspectiva unui război constituţional cu Băsescu.

Lucrurile s-au schimbat după ce s-au anunţat rezultatele oficiale, cu PD-L câştigător. Democrat-liberalii nu au mai fost dispuşi să cedeze postul de prim ministru (deşi nu cred că au fost dispuşi niciodată, deşi e probabil să-i fi dat speranţe lui Tăriceanu, ca să-l ţină în stand-by) iar pesediştii erau pe de o parte supăraţi că au fost trădaţi de PNL, şi pe de altă parte, disperaţi că ar putea rămâne în opoziţie.

Astfel, că peneliştii au făcut cu o noapte înainte de şedinţa PSD ceea ce ar fi trebuit să facă în seara alegerilor şi ceea ce nu au făcut în negocierile cu PD-L: au cedat postul de prim ministru în schimbul unei alianţe cu PSD. Prea târziu. PD-L era câştigător şi Băsescu avea toate atu-urile în cazul unui război constituţional iar pesediştii (mai puţin Iliescu, Năstase şi Vanghelie) nu mai erau dispuşi să reintre într-o combinaţie riscantă, cu un partid neserios, labil şi lipsit de atu-uri.

Marea greşeală a peneliştilor (sau, mai bine zis, a lui Tăriceanu şi a apropiaţilor săi) a fost că au scos din calcul, considerând-o improbabilă, dacă nu chiar imposbilă, o alianţă PSD-PD-L.

Concluzia e evidentă: pentru nerealizarea unei coaliţii de guvernare PD-L-PNL şi pentru situaţia actuală a PNL vinovăţia aparţine 100% lui Tăriceanu şi PNL-ului. Şi încă ceva: aşa se întâmplă când consilierii lucrează doar pentru şeful partidului şi clica lui, nu pentru partid. Pe superconsilierii x-steini şi Andronic nu i-a interesat decât poziţia de prim-ministru pentru Tăriceanu, nu soarta PNL-ului.

Cu alte cuvinte, spune-mi cine ţi-e consilierul, ca să-ţi zic de la ce înălţime vei cădea. Iar din punctul ăsta de vedere, Crin Antonescu nu stă mai bine: Bogdan Teodorescu e la fel de plin de el, de egolatru şi lipsit de măsură ca şi Dan Andronic.

Asta e culmea: să fii un mediocru fără mari ambiţii şi să te piardă egolatria şi megalomania consilierilor (nu e cazul lui Crin Antonescu – e la fel de lipsit de măsură şi plin de el ca şi Teodorescu). Tu, ca politican, poţi s-o iei razna şi să te crezi Cezar, dar dacă şi consilierii tăi o iau razna, atunci nu mai e nicio şansă de scăpare. Din punctul ăsta de vedere, Băsescu stă mai bine: Sebastian Lăzăroiu şi Cristian Preda par ceva mai de la ţară, nu par genul care se uită în oglindă şi-i văd pe Talleyrand, Napoleaon, James Bond şi Lucreţia Borgia.

Se întâmplă destul de des printre eminenţe cenuşii şi alţi regizori de culise de genul ăsta ca ei să fie primele victime ale propriilor intoxicări. Dacă te crezi cel mare hipnotizator din lume şi stai prea mult în faţa oglinzii admirându-te s-ar putea să te ia somnul.

UPDATE. Mai există şi posibilitatea ca PNL să nu fi luat nicio clipă în considerare o coaliţie cu PD-L iar refuzul lui Tăriceanu de a  anunţa alianţa cu PSD în seara de 30 noiembrie să se înscrie în tactica de şantajare a PSD pentru a obţine de la acesta postul de prim ministru. Rezultatul? Tăriceanu a ieşit pe uşa din dos a politicii. Şi peste ani, ca şi Emil Constantinescu, Ciorbea sau Petre Roman, va fi considerat o victimă a lui Băsescu şi nu ceea ce e în realitate: victimă a propriei prostii.

Mirel Axinte

(cum am mai zis, textele serioase, inteligente sau în care înjur aplicat şi cu simţ de răspundere, m-am decis să le semnze cu numele real)